duminică, 28 iunie 2009

joi, 25 iunie 2009

Copilul si Ingerasii


Pe vremea aceea, de demult, în care florile erau mari-mari, aproape cât casa, iar musculiţele doar cât grăuntele de mac, pe când era mereu ziuă de vară şi soare, iar în loc de ploaie, plantelor le erau de ajuns boabele de rouă...

S-a întâmplat un lucru foarte rar şi ciudat, care nu se mai întâmplase niciodată: un copilaş a început să plângă. Şi plângea, şi plângea... în hohote. S-au speriat mai întâi firele de iarbă. Ele au trimis micuţele gâze să anunţe întreaga făptură de noutatea tristă.

Florile şi-au desfăcut toate petalele de uimire. Iar în aer plutea întrebarea: „De ce oare?" Din floare-n floare şi din gâză-n gâză, vestea a circulat repede, până când a ajuns la urechiuşele îngeraşilor. Iute, ei au zburat până în poieniţa unde copilul se zguduia de plâns.
- Ei, gata, opreşte-te puţin, trebuie să ne spui ce s-a întâmplat, ca să te ajutăm! grăi blând unul dintre îngeraşi.

- Orice ar fi, noi găsim rezolvarea! îi spuse altul.
Copilul privi la îngeraşi prin perdeaua de lacrimi. Se linişti treptat, pentru că îngerii erau atâta de frumoşi!
- Acum ne poţi spune despre ce e vorba? îl întrebară, curioşi, toţi îngeraşii.
- Mdaa, rosti încet copilul. Am visat urât. Asta-i tot. E primul meu vis urât. Mi-e frică de vis şi de ce am visat.
- Ce-ai visat? săriră iar, cu toţii.
- Am visat un alt copil, care semăna cu mine. Parcă eram tot eu sau fratele meu geamăn. Deşi eu n-am nici un frate geamăn. Aşa. Şi...
Copilul începu iar să scâncească.
- Poate e prea dureros ca micuţul să-şi amintească acum de vis..., discutară îngerii între ei.

- Nu, chiar vreau să vă povestesc, ca să îmi explicaţi..., continuă copilul. Şi copilul acela era tot în acest loc frumos, ca şi mine, numai că nu-i plăcea să se joace cu fluturii, nici să admire florile... ba nici măcar să râdă.
- Era un copil trist? interveni un îngeraş.
- Nu, nu era trist. Era ... rău. Avea o faţă aşa..., că mă speria. Prindea musculiţele şi le omora. Jumulea florile de petale. Iar fluturii, sărăcuţii - le smulgea aripile. Şi după ce făcea toate acestea, râdea, râdea foarte urât, atât de urât încât frunzele pădurii se zburleau de groază. De-aia plâng... De mila fluturaşilor, şi a florilor, şi a gâzelor... Şi de mila acelui copil rău... Şi mi-e frică... Nu cumva aşa mă voi face eu? Aşa, urât, schimonosit şi rău? De ce? De ce am visat aşa urât?
Copilul se puse iarăşi pe bocit. Dar îngeraşii îl înconjurară, îl mângâiară cu aripile lor şi îl liniştiră.

- Uite ce e, luă cuvântul unul dintre ei. Noi o să ţinem un sfat, aici, în poieniţă. Tu, între timp, o să te joci numărând toate culorile florilor de aici. La sfârşit, o să-ţi dăm un răspuns, cât mai adevărat. Ce zici?
- De acord. Dar să nu staţi mult, se însenină copilul.
Îngerii se aşezară pe fotolii de crini. Deşi nu era prea cald - acolo niciodată nu era prea cald - ei îşi legănau aripile ca pe nişte evantaie uriaşe, uşor îngrijoraţi.
- Ce să fie aceasta? Un semn? Un semnal? zise unul dintre ei.
- Să-l vestească cineva şi pe Arhanghelul Mihail, ca şi pe Stăpânul nostru, şi pe Împărăteasa! zise altul. Dacă vreţi, mă duc chiar eu.
- Du-te, ce mai stai! îl îndemnară ceilalţi, în cor.
Mai iute decât vântul şi decât gândul, îngerul zbură spre înălţimi. Fotoliul său, un crin imens, galben, îşi închise petalele, spunând că-i păstrează locul îngerului, până la întoarcere.
- Oare şi copilăria se va rupe de Rai? Zâmbetul de copil să devină rânjet? Mi se pare imposibil, continuă sfatul unul dintre îngerii rămaşi.
- Crezi că nu? Lupta oamenilor e mare. De la păcatul acela, de demult, orice a devenit posibil în lumea lor. Şi cu cât trece timpul, cu atât lupta e preluată mai mult de copii. Ei mai reuşesc să aducă Raiul pe pământ. Dacă nici ei nu vor mai lupta... Atunci ce va fi?

- Dar de ce copilul a plâns? Eu nu înţeleg, de ce a plâns? punctă alt îngeraş.
- Eu ştiu de ce a plâns. Pentru că el nu vrea să fie rău, ci vrea să lupte. De aceea a plâns, răspunse cuviincios un serafim.
- Dar ceva trebuie să facem, ca să ajutăm pe toţi oamenii, şi în primul rând pe copii! Să ne gândim cum i-am putea ajuta. Şi să aşteptăm, de asemenea, răspunsul solului nostru, care ar trebui să vină.
- Ah, uite-l! exclamară îngerii.
Deodată apăru în mijlocul poieniţei o lumină strălucitoare, fără a fi supărătoare. Înăuntrul luminii era Împărăteasa îngerilor, Preacurata Fecioară Maria. Solul era umil, în urma ei, însoţit de Arhanghelul Mihail şi de alţi îngeri.
Copilul se opri din număratul culorilor de flori.
- Am ajuns la 99! grăi el, venind bucuros spre Împărăteasă.
- Mai ai multe de numărat. Dar lasă asta, vino, ca să-ţi spunem o mare taină, îl chemă Preacurata, cu vocea lină.
De emoţie, toate florile din poieniţă leşinară. Îngerii erau gata să cadă de pe fotoliile lor. Doar crinul regal, ceremonios, îşi întinse petalele catifelate, oferindu-le drept tron Împărătesei. Firele de iarbă îngenuncheară şi ele.
Împărăteasa se aşeză pe tron. Îngerii veniră în faţa ei, ordonaţi şi cuminţi. Băieţelul se aşeză pe o cochilie de melc, lângă tronul Maicii Domnului. Aceasta grăi către copil şi către toţi:

- Visul acesta nu a fost întâmplător. Este posibil, într-adevăr, ca şi copii, chiar dacă ar trebui să fie nevinovaţi, să ajungă... altfel, caricaturi de copii, răutăcioşi. Copilaşul nostru ne-a arătat însă că nu ar vrea să fie astfel... şi nici noi n-am vrea să se ajungă la aşa ceva. De aceea, iată ce avem cu toţii de făcut şi iată spre ce trebuie să-i îndemnăm pe oamenii mari:
- rugăciune cu tot sufletul, pentru toţi oamenii;
- vorbele noastre, ale tuturor, să fie în slujba adevărului, blândeţii şi păcii;
- cântecele care răsună în lume să înalţe sufletele spre Dumnezeu, prin armonia sunetelor, vocilor, prin profunzimea cuvintelor lor...
- faptele bune să prisosească pe tot pământul, fiind gonită invidia, necinstea şi ura...
- Dar, Măicuţă, ce să facem cu oamenii care nu vor aşa..., care sunt indiferenţi sau răi? îndrăzni un înger.
- Să-i câştigăm treptat, prin răbdare şi bunătate. Să nu-i respingem. Să nu-i judecăm. Nu suntem noi mai presus de Judecătorul tuturor, de Domnul nostru.

La auzul acestor cuvinte, îngerii se plecară adânc, iar florile se lipiră şi mai mult de pământ. Copilul îşi făcu semnul crucii, respectuos.
- Deci visul meu nu a fost un simplu vis? mai spuse el.
- Nicidecum. Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul nostru, va găsi o cale prin care să scape copiii şi pe toţi cei care vor vrea de urâciunea răutăţii, de rânjetul întristător al biruinţei răului şi să-i ducă la veşnica frumuseţe a Raiului.
- Aşa să fie, Măicuţă! aplaudă copilul.
- Amin. Aşa să fie, consfinţiră îngeraşii. Ei începură să-i cânte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat". Copilul li se alătură. Florile îndrăzniră să-şi ridice capul şi să-şi legene petalele, în semn de preacinstire. Se simţeau onorate de vizita neaşteptată.
Pe locul unde plânsese copilul se înălţase o floare nouă, ca un ghiocel multicolor, şi anume: Floarea lacrimilor nevinovate. La sfârşitul cântării, Maica Domnului rupse acea floare şi o luă cu sine, plecând împreună cu îngeraşii.
Copilul se sui în spatele unui fluture şi încercă să-i urmărească. După câteva fâlfâituri, fluturele obosi şi plană pe un trandafir. Copilul urmări zborul luminos al îngerilor şi goni din minte amintirea visului urât. Trecuse.
Acest Blog ma Pasioneaza ! Pe tine nu?

marți, 23 iunie 2009

Fratele Traian Dorz

Traian Dorz, născut în Transilvania, în zona Beiuşului, şi –a dedicat viaţa poeziei religioase, punându-şi inima pe tava vremurilor, devenind, treptat, un poet care nu era poet ţăran, dar nu era nici poet care s-ar fi încadrat într-o anumită modă.

El a răspuns iubirii de Dumnezeu cu poeziile sale, care au ajuns direct la omul simplu, smerit. Traian Dorz a trăit şi a muncit la sat, a fost unul dintre cei legaţi de pământ, a cunoscut asprimea vieţii de ţăran, dar şi bucuria de a fi aproape de Dumnezeu, acolo, în mijlocul naturii, departe de umbra Babilonului. Paradoxal, poeţii culţi nu sunt citiţi, aşa cum este citit Traian Dorz, oamenii îl iubesc pentru poeziile sale pline de Duh, pentru faptul că versul său zideşte sufleteşte, mângâie, dă putere, în mod direct, sincer, cu tărie.

Poezia lui are ca suport gândurile lui Dumnezeu despre om, aşa cum sunt ele revelate în Sfânta Scriptură, gânduri care ne oferă un viitor şi o nădejde ( vezi Ieremia 29 : 11 ), de aici un suflu de optimism, de încredere pe care îl poate primi cititorul.Faţă de gândurile omului, gândurile lui Dumnezeu nu putrezesc, ci sunt eterne.


Poetul atacă desfrâul, beţia, lenea, zgârcenia, goana după bogăţiile pământeşti, răceala omului pentru semenul său, dar pune în lumină Dragostea lui Dumnezeu pentru om. Poetul a rămas un artizan al limbii române sănătoase, nepoluate de mode, vremuri şi ifose intelectuale, o limbă curată, parcă izvorând dintr-un munte. Natura are un loc de cinste în creaţia literară a lui Dorz, natura face parte din creaţie, dă putere prin curăţenie, prin tărie, prin infinit.


Înainte de 1989 funcţionarii de Cultură nu au auzit de Traian Dorz, s-au dacă au auzit l-au interpretat greşit, nu l-au cunoscut aşa cum ar fi meritat, deşi uneori poezia sa se apropie de Arghezi, prin tematică, de Vasile Voiculescu, sau Radu Gyr.


Remarcăm dragostea poetului Ioan Alexandru care a scris cu bucurie despre Traian Dorz, ştiind ce înseamnă poezia sa, dar şi Preot prof. Dumitru Stăniloaie, remarcabil om al credinţei, teolog însemnat, iar Nichita Stănescu a scris emoţionat despre acest poet autentic, sincer, modest cu o poezie care se adresează direct omului, considerându-l un moş – strămoş, cu verbul stelar şi ceresc.
Este de remarcat faptul că poeţii autentici au înţeles filonul adevărat de poezie din scrierile şi opera lui Traian Dorz, au fost atinşi de puterea mesajului, mesaj care venea de la Dumnezeu.
“ De ce-mi pleci, uneori, Isuse, / şi parcă –mi piere viaţa-n mine, / – ori am nevoie să-mi văd astfel/ ce gol şi mort sunt fără Tine ? / “ ( De ce-mi pierd uneori ? ) sau “ Bisericuţă Transilvană, / tu pari un psalm sfios şi sfânt/ uitat de îngeri pe-o sprinceană/ mai mult de cer ca de pământ./ “ …. / …. Bisericuţă Transilvană, / azi pari un grai tăcut şi frânt/ a înştiinţare şi-a dojană/ că noi uităm un legământ…/ “ ( Bisericuţă Transilvană )

Dincolo de stăruinţa sa în poezie, ca mod de rugă, de părtăşie, de chemare a harului de atingere cu aripa, Traian Dorz a privit la nemurire, a fost prins în planul acesta de a vedea cerul, pentru că s-a păstrat curat, aşa cum este menirea unui poet, căutând experienţa eternităţii, dincolo de experienţele proprii : “ Nemurirea, / de când ştim/ ne-am trezit că ne-o suim/rost cinstit să-nveşnicim./ …. Iar deasupra/ tuturor,/ cerul nostru/ numai dor, / singurul îndurător/ singurul îndurător …/ ( Nemurirea ).

Traian Dorz s-a născut în 25 Decembrie 1914, dar poezia sa, dincolo de evidenţele istoriei literare, nu poate muri. Pentru credinţa sa a suferit, având ca model pe Isus, a scris aşa cum i-a dictat inima, dincolo de formele pământeşti ale credinţei umane, poetul a prins ceva din nemurire, nemurindu-se prin vers. Acest Blog ma Pasioneaza ! Pe tine nu?

joi, 18 iunie 2009

Iubesc mult aceasta cantare


Sa Amintim Todeauna Ca exista parintii pentru Noi si sa le Multumim Din Tot sufletul pentru Efortul care la depus pentru noi, si multa Truda sa ne faca mari si dsa ne vada la Casa lor.

Multumim Mama Tata ca existati.

Multumim din Suflet.

vineri, 12 iunie 2009

RUGACIUNEA INIMII

Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.

De : Pr. Diacon Cazacu Gheorghe